Georg Simmel

Georg Simmel (1 martie 1858 – 28 septembrie 1918) a fost unul din întemeietorii sociologiei germane și cei mai importanți filosofi neokantieni de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. El a pus bazele antipozitivismului sociologic plecând de la întrebarea „Ce este societatea?”, în replică la întrebarea lui Kant, „Ce este natura?”, și analizând în premieră individualitatea și fragmentarea socială. Prin cultură, Simmel înțelege „cultivarea indivizilor prin acțiunea unor forme exterioare lui care s-au obiectivat de-a lungul istoriei”. Simmel discută fenomenele sociale și culturale folosind termenii de „forme” și „conținuturi” aflate într-o relație tranzitorie: forma devine conținut și invers, în funcție de context. Prin aceasta, el a anticipat modurile structuraliste de raționament din științele sociale. Prin studiile asupra metropolei, Simmel a intrat în istoria disciplinei ca precursor al sociologiei urbane, interacționismului simbolic și al analizei rețelelor sociale.

Apropiat lui Max Weber, Simmel a scris pe tema caracterului personal într-o manieră ce amintește de „tipul ideal” din sociologie. Cu toate acestea, el nu s-a supus rigorilor academice, abordând la modul filosofic subiecte precum emoția și iubirea romantică. Teoriile neopozitiviste ale lui Simmel și Weber aveau să influențeze eclectica teorie critică a Școlli de la Frankfurt.

Cele mai cunoscute lucrări ale lui Simmel sunt în zilele noastre:
Probleme de filosofie a istoriei (1892); Filosofia banilor (1907); Metropola și viața mentală (1903); Sociologie (1908, incluzând Străinul, Demarcația socială, Sociologia simțurilor, Sociologia spațiului și Despre proiecția spațială a formelor sociale) și Probleme fundamentale de sociologie (1917).
Simmel a scris totodată pe larg despre filosofia lui Schopenhauer și Nietzsche, iar, dintre lucrările despre artă, se remarcă studiul Rembrandt: Eseu de filosofie a artei, publicat în 1916.