Vespasian V. Pella

Vespasian V. Pella (17 ianuarie 1897, Râmnicu-Sărat – 24 august 1952, New York) – jurist, profesor universitar, om politic, diplomat român.

Studii liceale în Bucureşti. Studii universitare la Facultatea de Drept din Iaşi. Doctor în drept al Universităţii din Paris cu teza Des incapacités résultant des condamnations pénales en droit international (1920). Deputat în Parlamentul României. Secretar general al Biroului Internaţional pentru unificarea dreptului penal. Consilier temporar la Consiliul Legislativ.

Delegat al României la Conferinţa Dezarmării (1932-1934). Delegat al României în Comisia Regimului Apelor Dunării (1933-1935). Ministru plenipotenţiar la Legaţia României din Olanda (1936-1939). Ministru plenipotenţiar la Legaţia României din Elveţia. Reprezentant al României la Societatea Naţiunilor. Vice-Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept penal (1924-1939). Preşedinte al Comisiunii Juridice şi Constituţionale a Adunării Societăţii Naţiunilor (1938). Prim-Agent al Guvernului român pe lângă Tribunalul Arbitral româno-bulgar (1941). Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept penal (1946-1952). Expert şi consultant juridic în dreptul internaţional penal al O.N.U. (1948-1952). Profesor agregat (1921-1924) şi profesor titular (1924-1935) la catedra de Drept penal şi procedură penală din cadrul Universităţii Iaşi. Profesor la catedra de Drept penal şi procedură penală a Universităţii din Bucureşti (1935-1948). Profesor invitat la Institutul de Înalte Studii internaţionale din Paris (1928), Institutul Universităţii de Înalte Studii Internaţionale din Geneva (1929), Academia de Drept internaţional de la Haga (1926-1939).

Opera sa juridică cuprinde numeroase studii şi monografii asupra instituţiilor penale româneşti: Aperçu sur la criminalité collective. L’esprit de corps et les problèmes de la reponsabilité pénale (1920), Studii penale. O nouă teorie asupra complicităţii la infracţiunile neintenţionate şi responsabilităţii penale pentru fapta altuia (1921), Vagabondajul şi cerşetoria (1921), Specula ilicită de monedă (1921), Libertatea presei în noua Constituţie (1923). Autor al mai multor lucrări care l-au consacrat în doctrina europeană drept fondatorul dreptului internaţional penal şi promotorul justiţiei penale internaţionale: La criminalité collective des États et le droit pénal de l’avenir (1925), La Codification du Droit international (1928), La répression de la piraterie (1928); La répression des crimes contre la personnalité de l’État (1931), La protection de la paix par le droit interne (1933), Améliorations de l’administration pénitentiaire et infractions de droit international (1935), La guerre-crime et les criminels de guerre: réflexions sur la justice pénale internationale, ce qu’elle est ce qu’elle devrait être (1946). Director al „Revistei de drept penal şi ştiinţă penitenciară”.

Membru fondator al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal din Paris (1924). Membru corespondent al Academiei Române (26 mai 1941). Membru al Societăţii de Studii Legislative, al Societăţii de Legislaţie Comparată, al Societăţii Americane a Legilor Internaţionale. Membru în Consiliul de Direcţie al Societăţii Generale a Închisorilor din Franţa.