Dacă plouă și ai umbrelă cu buton, când o deschizi brusc te poți trezi pe alte tărâmuri. Așa m-am trezit eu cu umbrela, cam ca Mary Poppins, tocmai la Stonehenge! E bine să acordați o mult mai mare atenție obiectelor. Fiți prudenți, pentru că sunt răzbunătoare. Când auziți că i-a căzut cuiva în cap un ghiveci cu flori, să știți că pot fi multe interpretări, ce țin de lumea simbolurilor. Dacă ghiveciul are flori, poate fi un semn bun, depinde însă chiar și de culoarea florilor. Dacă florile sunt albe, e semn de pace și liniște, dacă sunt roșii, înseamnă sânge și te poți aștepta la o dramă. Dacă sunt violet, înseamnă că ai halucinații. Dar dacă florile sunt veștejite, du-te repede acasă, încuie ușa și telefonează de urgență unui medic cardiolog.
Obiectele își pot bate joc de tine, după ce ți-au studiat slăbiciunile. Ele pot comunica între ele cu ajutorul oglinzilor sau cu reflexiile din geamuri. Întrebați, vă rog, o croitoreasă unde i-a dispărut pernuța cu ace sau foarfecele și de unde reapar în aceeași zi și în același loc! Un scriitor îți poate povesti cum i-a dispărut pixul dintre degete sau cum i-au dispărut litere de la mașina de scris, sau pagini întregi din noul roman!
Am citit că un instalator și-a surprins geanta cu scule traversând o autostradă! Un șifoner a profitat că stăpânii sunt plecați în stațiune la odihnă și a fugit de acasă! A traversat DN1 și, din neatenție sau necunoaștere, a intrat în coliziune cu un TIR turcesc încărcat cu oi. Tirul s-a răsturnat, iar oile au fugit în pădure și s-au sălbăticit – atacau căprioare și chiar mistreți! Șifonerul, ușor avariat, a fugit de la locul faptei! Poliția a organizat potere de scotocitori cu câini dresați și speră ca în scurt timp, cu ajutorul populației, șifonierul să fie localizat și imobilizat.
Și, uite așa, în timp ce experiența în ale scrisului se limita la scenarii pentru propriile-mi ipotetice filme și la eseuri în reviste și ziare, când m-am apucat să desenez personaje pentru noul film, ce nu va fi produs niciodată, pixul, cu de la sine putere, în loc să deseneze, s-a apucat să scrie poveștile pe care le citiți acum! Eu nu am făcut decât să mă supun voinței lui! (Mihai Șurubaru)
Eurobservator –
Viorel Sănpetrean:
Strigonia este în noi
După câteva decenii dedicate, da, trup și suflet, cinematografiei, cu osârdie filmului de animație, dar și timp de înțelegere a mecanismelor și consecințelor istorico/militare, la senectute, Mihai Șurubaru se întoarce spre lada de zestre a lecturilor asimilate, fără spaimă, cu bucurie, la o obsesie a lui Hemingway: a povesti simplu despre fapte „aparent” simple.
Și-a găsit o „cheie” in tentativa modului de a spune o poveste/ de a o repovesti. Altfel. O analiză poate identifica câteva modele/ metode de lucru (cum a spus, admirabil, seniorul Paleologu), cum ar fi scrierile de tinerețe ale lui Eliade sau, mai departe/ aproape, ușoare dâre ale umbrei lui Caragiale. Gândite cinematografic.
Ceea ce, nefiind imitație, nu-i de nasul oricui!
Stilul este acaparator, ceea ce face primul strat al lecturii captivant. De la al doilea strat, Strigonia este o lume cât se poate de „reală”, îți pătrunde ca un drog ( în doze rezonabile) binefăcător. Cine caută plăsmuiri/proiecții ale propriului „eu” se înșeală, ca orice narcisist, căci autorul nu si-a propus/ nu vrea să epateze, ci să re(povestească). După baierele mintii lui.
Motto-ul Strigoniei cred că este: „Așa ne-a fost dat să fie”. O fatalitate care ne „descarcă” penal de orice responsabilitate/ răspundere in față istoriei, dar ne și lecuiește, definitiv, de firicelele de speranță.
Cineastul a constatat că istoria sare peste „montaje”, chiar le tratează cu o triumfală îngăduință, și își vede de logica propriei ei povești.
Șurubaru este un povestitor născut, necum făcut.
Eurobservator –
Gabriel Gherasim:
Regizor de animație, jurist și ploieștean (această din urmă calitate este, precum vedeți, o adevărată meserie), Mihai Șurubaru calcă apăsat în arena literelor prin proaspătul volum ce reunește paisprezece pseudo-nuvele, dezvoltări firești ale unor reverii autumnale de cineast. Umorul bine dozat, înfrățit în unele cazuri cu o imersiune delicată în fantastic, sfidează cotidianul ca pretext, conducându-ne pe căi nebătătorite spre o lume în care tronează, imperial, imaginea. Într-adevăr, textele în sine se vor vizualizate pe un imens ecran, fenomen inevitabil pentru orice lector, oricât de grăbit ar fi el. Îmaginația autorului generează un spațiu pseudo-utopic, Strigonia, familiar multora, loc în care este temperată, firesc, de o erudiție lipsită de ostentație.
Mai mult: https://bit.ly/34Sq7SG
Eurobservator –
Mihai Neagu Basarab:
Autorul este la origine animator și regizor la Animafilm. Pe parcursul unei adolescențe prelungite, cum le stă bine adevăraților artiști, s-a specializat în filme de animație, obținând în acest domeniu o serie de premii naționale și internaționale care l-au stimulat spre dezvoltare și diversificare. Această culegere de povestiri științifico-fantastice cu iz umoristic și chiar polițist beneficiază de o frumoasă prefață de Titus Vîjeu intitulată „Logica strigoniană”, după care autorul însuși într-o notă, ne introduce în subtilitățile scrisului său, apropiindu-ni-l înțelegerii noastre. Prima din cele 14 povestiri ne învăluie blând, prudent. Se intitulează „Moartea unui acrobat” și descrie tragicul sfârșit al motanului povestitorului, sufocat datorită unei pâlnii situate le o sticlă în care felina masculină, deci oarecum imperfectă din această cauză, fapt pe care autorul îl ascunde cu grijă, obișnuia să se prăbușească reversibil, când lipsea pâlnia, în cadrul unor exerciții fizice menite să-i mențină forma fizică necesară în fel de fel de împrejurări. Înmormântarea lui Mikyduță schițează un final deschis până când intră în funcțiune lopata „Linnemann” și speranța își dă și ea obștescul sfârșit alături de cel cu numele conspirativ „Tumbă”. A doua povestire e intitulată „Miracol la Săpânța” și s-ar vrea un vis cu accente suprarealisto-onirice. La trezire, desigur, aflăm secrete militare în sensul că suntem informați despre niște arme foarte noi care pot schimba soarta lumii. Cea de-a treia povestire este „Celacantul muzical” și conține relatarea unei călătorii imaginare în republica Celaca. Este vorba despre o țară care ar putea fi lumea de dincolo, unde predomină sufletele morților și ale nenăscuților. Particularitățile acestei republici măsoară fantezia inimaginabilă a autorului care se trezește în cele din urmă la Gara de Nord din București, după ce plecase singur în autobuz din autogara Filaret. „Test la Follywood” este o povestire ceva mai lungă pentru că tratează încercările autorului, de profesie regizor, de a se angaja într-un domeniu profesional la care să poată face față. Și aici absurdul cochetează cu fantasticul, reușind o remiză pentru a ne convinge că de fapt nu era vorba de vreo cochetărie. Modificarea cauzalității contribuie la indescifrabilitatea logică. Și totuși umorul rămâne sănătos și chiar mai mult decât atât: o ia razna sănătos. Studiourile cinematografice plăsmuite sunt înlocuite fără urmă cu un magazin de jucării, într-o oarecare măsură, în cele din urmă. „Am un scenariu!” este tot o povestire fantastico-umoristică din sfera de activitate a autorului. Din acest motiv este, ca și precedenta, ceva mai întinsă, fabulația se desfășoară plecând de la cel mai cunoscut context. După ce impută fatalității faptul că l-a urmărit mai insistent decât securitatea, autorul face haz de necaz din cauza unei realități oarecum paradoxale: avem regizori destul de buni, care ar putea face filme și mai bune decât cele pentru care nu sunt fonduri. Aceste fonduri inexistente azi vor apare odată cu niște regizori comerciali, cum ar fi putut fi Sergiu Nicolaescu, dacă n-ar fi răsărit în bătătura realismului socialist. Pentru prostit poporul se vor găsi la nevoie fonduri. După ce marea artă va dispare prin lipsă de părinți, nu se vor mai finanța nici măcar filme mijlocii (se muncește atât de mult la orice film încât, de pe margine, nu poți spune unui film mediocru decât că e mijlociu.). Mă bucur că, măcar după prima sută de pagini, chiar dacă n-am reușit să intru în pielea autorului, m-am furișat în barba lui. „O zi la muzeu”, din punctul meu de vedere, este o scurtă capodoperă, o paradă de erudiție în domeniul artelor plastice care batjocorește prețiozitatea unor critici de artă plastică academiști, care cu toții astăzi își depășesc atribuțiile, ei trebuind prin definiție să nu scrie decât despre pictorii pe care i-a uitat toată lumea.
Mai multe: https://bit.ly/32NJcml
Eurobservator –
N. Georgescu:
Este cu totul surprinzătoare această carte de proză fantastică a lui Mihai Șurubaru care (pentru că) se regăsește atât de insistent, implicit și explicit, în viziunea onirismului românesc de factură Dimov-Țepeneag. Surprinzătoare, pentru că s-ar fi crezut că onirismul a fost o modă scriitoricească începută în anii 1964-1968 și stinsă sau dizolvată treptat odată cu stingerea ori autoexilarea în Occident a adepților ei. Curentul ca atare este revendicat de istoria literară în contul unei fronde anticomuniste reale, se scriu studii despre onirism, se alcătuiesc antologii de autori, se elaborează teze de doctorat; dar o continuare a lui ca și când ar fi contemporan, și asta fără intenție parodică, n-am sesizat în mod expres, în proză. Rămâne de văzut (de aflat de la autor, eventual) dacă aceste proze n-au fost cumva scrise chiar atunci – și publicate abia astăzi…Oricum, nouă, această carte ne prilejuiește o (scurtă) discuție pe marginea termenilor – cu părere de rău că, fiind interzis pe vremea comunismului (considerat „evazionism”) iar după 1990 lăsându-se uitării, redescoperit la palierul teoretic nu s-a discutat, totuși, îndeajuns. Aș vrea doar să leg acest enunț al lui Leonid Dimov: „eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să construiesc o realitatea analoagă visului” – nici mai mult nici mai puțin decât cu o observație a lui G. Ibrăileanu despre Creangă, care: „..e atât de realist, încât unele din poveștile lui sunt aproape lipsite de miraculos, care îngăduie povestitorului să înzestreze pe eroii săi cu însușiri sufletești și trupești peste măsura omenească. Iar creațiilor pur fantastice, ca zmeii ș. c. l., Creangă le împrumută o viață curat omenească, și anume țărănească, îi amestecă cu desăvârșire în mediul vieții de toate zilele din Humulești și-i tratează pe-un picior de perfectă egalitate ” G. Ibrăileanu îl „ferește” pe autor de miraculos și de fantastic în același timp – și, dacă adaptăm instrumentarul critic la anii noștri, nu e greu de înțeles că acest fel de literatură se regăsește în ceea ce se cheamă, mai ales după literatura sud-americană, „realism magic”, a cărui cea mai simplă definiție este dată de Dicționarul Oxford: „gen ficţional modern în care evenimentele fantastice şi fabuloase sunt incluse într-o naraţiune care menţine tonul credibil al prezentării obiective a realităţii”. În fond, se înțelege din G. Ibrăileanu, miraculosul ține de supranatural (minune), iar fantasticul, de ficțiunea pură (fantezie, fantasmă, vis). Oniricul, prefigurat de Ibrăileanu în anii 20 ai secolului trecut, ca și realismul magic care i-a fost contemporan (anii 60-70 ai aceluiași secol) se bazează pe construcție și pe logică.
Mai multe: https://bit.ly/3lL3GVg