Apariţia în 1948 a primei reviste româneşti în exil, la Paris, intitulată de creatorii ei, Virgil Ierunca şi Mircea Eliade, „Luceafărul”, a venit după ce tăvălugul sovietic reuşise să anihileze în ţară România politică, iar pe cea spirituală parţial, ducând, după cum spunea Julien Benda, la trădarea cărturarilor.
Reacţia la această stare a venit, aşa după cum era şi firesc, din partea unor intelectuali exilaţi şi cu precădere a lui Virgil Ierunca, unul dintre cei doi componenţi a ceea ce putem denumi „instituţia Lovinescu – Ierunca”. Acest cuplu a ştiut să rezerve valorile româneşti şi nu numai pe cele spirituale, să anime, să convingă, să scoată din inerţie pe acei intelectuali români exilaţi care îşi căutau menirea în acea lume care, pe atunci, nu oferea, ca mai târziu, liniştea interioară atât de necesară creaţiei.
Ierunca a fost deseori cel care l-a împins pe Mircea Eliade să nu rămână ancorat într-o literatură de mărturii, ci într-o viaţă activă de creaţie, de căutări. Volumul de faţă, care ne „restituie” „Luceafărul”, se datorează meritului deosebit al autorilor Mihaela Albu şi Dan Anghelescu.
Studiul efectuat cu întreaga dragoste şi acribie a cercetătorului ne dezvăluie, cu rafinament, îndeosebi o cunoaştere aprofundată a simţirilor celor care, cu 60 de ani în urmă, nu abdicasera de la datorie. Impresionează nu numai relatarea faptică, dar şi bogăţia cu care cei doi autori pun în relaţie imensul lor bagaj cultural cu ceea ce au produs cu o jumătate de secol în urmă autorii „Luceafărului”. (Dinu Zamfirescu)
Recenzii
Nu există recenzii până acum.