Pachet serie de autor Nicolae Breban

Pachet serie de autor Nicolae Breban:

O istorie dramatică a prezentului
„O nuanţă autobiografică, perfect întemeiată, irizează concepţia lui Breban de la acest nivel, miza mare a ideii fiind aceea de a demonstra – ceea ce romancierul a mai făcut… – că generaţia din care face el însuşi parte (Nichita Stănescu, Matei Călinescu etc.) a transformat literatura într-un asemenea mediu germinativ de excelenţe, prin intermediul promovării esteticului ca replică alternativă sublimă la grotescul ideologic din jur. Trebuie să recunoaştem că Breban rămâne seniorial şi impecabil de fiecare dată când enunţă această dihotomie: de pildă, nu trebuie uitat faptul că Istoria dramatică a prezentului s-a zamislit când împotriva autorului se trăgea cu tunul, pe motivul orchestratei acuze de colaborare cu Securitatea. Nici un raspuns în volum, nimic insidios, revanşard sau resentimentar: doar idei şi fapte, nu psihologie. Jos pălăria!”
(Ştefan Borbély)

„Numai cultura, carevasăzica, ne poate lecui de această «nesiguranţă identitară» şi numai ea poate înnobila istoria noastră de care, s-a putut constata, prozatorul maramureşean nu-i mulţumit… Face şi alte profeţii, atunci când în capitolul final vorbeşte despre specificul naţional, dar despre toate acestea vom putea discuta cu alt prilej. Este o temă pe care noi, românii, o aducem mereu în discuţie fie pentru a o sataniza, fie pentru a o apăra. Observ că N. Breban n-o respinge, de plano, cum fac globaliştii, nici «n-o sminteşte» cu un discurs encomiastic, cum fac localiştii. El procedează corect, aşa cum procedează orice intelectual lucid şi responsabil, adică analizează un concept (un concept esenţial) şi încearcă să-i vadă viitorul… Este trist, şi are de ce, când se gândeşte la lumea politică de azi şi la retorica resentimentului şi a răzbunării care domină lumea intelectuală… Să mai spun că are şi în acest caz dreptate, că după douăzeci de ani de libertate intelectualii români, cu precădere scriitorii (ei, care s-au ţinut bine sub regimul totalitar), se detestă cu o grea sinceritate? Îmi amintesc de o propoziţie din Eminescu (reproduc din memorie): «Nu eşti liber, dacă nu eşti drept». Se poate spune şi invers: «Nu eşti drept, dacă nu eşti liber». Liber, în cazul oamenilor de litere, de prejudecăţi, de complexe şi idiosincrazii, de eşecurile şi vexaţiunile pe care ţi le-a provocat istoria şi pe care spiritul nu poate să le stăpânească.”
(Eugen Simion)

Jocul şi fuga
Deşi se ţinea departe de vâltoarea politică a acelor ani – începutul stalinismului – era suficient de perspicace şi bine dotat cu simţul ironiei pentru a nu ocoli în totalitate atât de tentantele şi extrem de sugestivele paralele şi imitaţii cu clişeele vremii, chiar dacă adesea nu erau decât în limbaj şi în capul lui. În felul meu, scriu şi eu un fel de istorie contemporană! îşi spunea Paul, jucăuş ca un copil, amuzându-se în capul lui, formele sale de odihnă şi de vacanţă adultă, după propriile sale expresii.

Această ironie a unei alte istorii contemporane deveni pentru el, pentru Paul, în primul rând, şi apoi, mai târziu, după ample convulsii, şi pentru membrii Cercului, o realitate tot mai gravă. Istoria, dacă există, ca ştiinţă sau artă, cum vreţi, nu e aproape niciodată unică. Singură, ca o catapeteasmă de biserică. Ea, cea oficială cel puţin, îşi aruncă umbrele ei puternice prin toate ungherele realităţii. Sau se pardoseşte, pur şi simplu, cu o alta, care tinde să o nege pe cea publică, acceptată, clamată. Şi care, uneori, iese, apoi, ca o modestă şi încăpăţânată apă, pânză freatică, înzestrată cu un singular geniu sau noroc, la suprafaţă, adică devine ea însăşi, din anonima, subterana, impostoarea etc., cea reală. Cea veridică! Mă rog, pentru o altă generaţie sau pentru un timp. Care timp?! Cine ar putea spune…
(Nicolae Breban)

Singura cale
„Am o carte, tot un roman, încă nepublicat, care se petrece în aceeaşi perioadă [stalinistă – n.n.], unde am tentat o interesantă experienţă: să-mi folosesc elemente ale propriei biografii, din aceiaşi ani, cincizeci, dar… modificând enorm datele şi traseul eroului principal. Epoca teribilă a acelor ani conţine, cred eu, un material epic şi uman extraordinar de interesant şi de bogat, tratat azi de unii comentatori în fugă, polemic şi nu rareori în necunoştinţă de cauză. Nu numai noi, tinerii intelectuali, am fost aruncaţi de istorie într-un cazan aprins şi turbulent, dar întreaga societate românească, ocupată de tancurile eliberatoare sovietice, a fost pusă, cu forţa, în faţa unor aşa-zise noi valori şi împinsă să-şi nege şi să-şi calomnieze trecutul, tradiţia şi întemeietorii. Astfel de crize şi taifunuri istorice pot, uneori, să ne arate o altă faţă a neamului, a comunităţii noastre, cu atât mai mult cu cât în acei ani, ba chiar şi în acele decenii, noi, românii, am avut senzaţia de a fi fost uitaţi sau părăsiţi de vechii noştri aliaţi care ne-au fost model în timp şi ne-au ajutat să ne constituim într-un stat structurat pe principii democrate. Franţa în primul rând, care, după cum ştim, a avut şi ea de luptat, mai ales în anul ‘68, cu revolte şi contestaţii ale tinerilor, nu puţini dintre ei sub flamura radical-anarhistă a unui filosof de talia lui J. P. Sartre.”
(Nicolae Breban)

Demonii mărunţi
„Constat că literatura mare n-au scris-o, după 1989, cei care câştigaseră puterea, în cultură, sub eticheta biruitoare de postmodernism, ci scriitorii singuratici, indiferent de generaţie, indiferent dacă unora li s-au pus stigmatul de «expiraţi». Nicolae Breban, o spun de la bun început, a dat una dintre marile cărţi ale literaturii române moderne şi transmoderne, aproape o carte-testament. (…) Singura cale este una dintre cele mai lucide cărţi care s-au scris vreodată, capodopera-sinteză a operei lui Nicolae Breban, susţinută la o tensiune narativă excepţională. (…) Singura cale este unul dintre marile romane transmoderne, în varianta cinic/kynică.”
(Theodor Codreanu)

„Cred că un mare scriitor cum este Nicolae Breban ar merita mult mai multă atenţie decât a avut parte în ultimii douăzeci de ani, când s-a încăpăţânat să facă ceea ce a făcut dintotdeauna, indiferent de epoca pe care a traversat-o, indiferent de situaţia socială pe care a avut-o: să scrie. Ca orice mare creator, Breban a avut mereu puterea de a institui prin scrisul său, în pofida evidenţelor, normalitatea.”
(Bogdan Crețu)

„Nicolae Breban, născut în 1934, continuă, de la debutul său literar din 1957 şi de la publicarea primului său roman, Francisca, în 1965, să fie o prezenţă de vârf în literatura română contemporană. (…) Autorul atâtor volume a probat, de asemenea, un singular curaj civic, atunci când, la nici doi ani de la alegerea sa, exclusiv pentru merite culturale, ca membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (august 1969), a dezavuat, la Paris, în mod public, regimul Ceauşescu, pentru „tezele” culturale dogmatice din iulie 1971. Cu acel prilej, şi-a dat şi demisia din funcţia de redactor-şef al principalei reviste literare autohtone, România literară. El a refuzat, totuşi, exilul şi s-a întors în România, suportând cu demnitate urmările gesturilor sale de nesupunere în numele unei conştiinţe scriitoriceşti libere…”
(Ion Ianoşi)

„N. Breban este mai ales unul dintre marii romancieri ai literaturii române dintotdeauna, cel mai important dintre romancierii noştri actuali, sincron, prin formele şi substanţa ficţiunii, celei mai semnificative literaturi contemporane universale.”
(Marian Victor Buciu)

Drumul la zid

Una dintre capodoperele brebaniene.

„Un producător neobosit de surprize, în spaţiul nostru literar, este Nicolae Breban…”
(Gabriel Dimisianu, „România literară”, nr. 42, 2009)

„Nicolae Breban este stăpânit de – şi ajunge să stăpânească el însuşi – voinţa de putere creatoare. Creaţia este, după Fr. Nietzsche, adevărată voinţă de putere. „Cât pot crea – atât exist”, iată relaţia definitorie şi poate chiar sensul vieţii, aliată adânc unei ontologii a artei literare. Scriitorul se teme cel mai mult de insuficienţa voinţei. Întotdeauna a fost îngrozit de un succes de mâna a doua. Un succes a fost faptul că în Franţa i-au fost publicate „romane dificile”, într-un context literar şi istoric defavorabil. (…) Breban trăieşte cu luciditate abisală un „vis estetic”. Urmează, aşadar, şi nu contrazice autonomia esteticului. Omul şi cultura sunt artificioase, nu naturale. El crede că, în esenţă, literatura nu s-a schimbat niciodată de la Homer încoace.”
(Marian Victor Buciu)

„Un romancier pentru o generaţie a literaturii. Nici un prozator român nu a trăit, după 1960, o evoluţie atât de rapidă. Succesul fulgerător al lui Nicolae Breban nu poate şi nici nu trebuie să fie judecat independent de momentul 1965 al literaturii tinere. O generaţie de povestitori şi de poeţi avea nevoie de un adevărat romancier pentru a-şi consacra, aşa cum se cuvine, strălucirea. Nu de un romancier făcut prin aglomerarea povestirilor, strălucitor pe fiecare pagină, spectaculos prin fiecare personaj al său; generaţia reclamă nu un autor care ştie să povestească, ci un scriitor înzestrat cu vocaţie de romancier: de adevărat constructor.”
(Cornel Ungureanu)

Trădarea criticii
„Cea mai inconfortabilă carte a anului editorial 2009.”
(Ştefan Borbély)

„Trădarea criticii este o excelentă naraţiune eseistică, o naraţiune subiectivă, inevitabil iritantă (fiind vorba de viaţa literară şi de opiniile radicale ale unui prozator care nu ezită să scrie ceea ce crede despre colegii săi), cu portrete ce se ţin minte, uneori foarte crude, alteori luminoase, dominate de superlative… Meritul ei, dincolo de calităţile literare, este acela de a deschide o dezbatere reală despre viaţa noastră literară în care grupurile se confruntă şi îşi confecţionează propria istorie şi propria mitologie. Nicolae Breban vine şi tulbură apele, enervând, probabil, pe mulţi, dacă nu pe toţi.”
(Eugen Simion)

„Cartea lui Breban e una puternică, neconcesivă, sulfuroasă, emoţionantă prin miza ei optimistă, prin militantismul ei paşoptist şi prin dorinţa autorului de a înfrunta prejudecăţile şi ridicolul în numele idealului tinereţii lui, care era idealul autonomiei esteticului, în numele marii creaţii – spre care a aspirat continuu – şi în numele naţiunii române, de care nu îi e ruşine să vorbească. Dar e o carte greu de clasat. Surprinzătoare prin oralitatea ei debordantă, prin colocvialitatea ei dezlănţuită. (…) Seamănă cu un aeropag al destinelor trădate, preschimbat în pledoarie şi discurs de îmbărbătare. Şi, totuşi, ceva, în ţinuta de condotier a autorului mă îndeamnă să asociez discursul acestei cărţi cu acela al unui general roman după o bătălie pierdută sau indecisă, undeva în Nordul germanic, sau în faţa altei bătălii care ar trebui cu orice preţ câştigată. (…) Întregul discurs se întemeiază pe ideea de decădere a spiritului ofensiv, pe ideea de pierdere a vechilor virtuţi; şi aserţiunile par a veni din partea celui care a cunoscut în tinereţe o glorie şi o măreţie greu de egalat. (…) Enunţul patetic, învolburat, al discursului lui Breban – marcat de furie, de candoare, de deznădejde şi de speranţă – este capabil să absoarbă portrete, minunatele lui portrete, însoţite de celebrele jerbe de epitete brebaniene. În aparteu sunt limpezite situaţii literare (de exemplu, rolul Europei Libere şi al Grupului de Dialog Social este foarte atent şi nemilos analizat); ne sunt oferite amintiri nepreţuite pentru istoria literară, cu nu puţine idei. Pe unele dintre ele le-am adoptat deja pentru că m-au convins.”
(Eugen Negrici)

„Creaţia literară, spiritul critic au fost profund afectate de polarizarea etică şi politică, după sfârşitul comunismului românesc. Etica şi politica şi-au depăşit limitele, chiar fără ca ele să ajungă la o reală putere şi autonomie. Publicul literar, subţiat de noile interese proprii unei lumi deschise, s-a risipit şi asistând la luptele fratricide ale scriitorilor şi criticilor care, sub tiranie, fraternizaseră în numele impunerii sau cel puţin al menţinerii criteriilor de artă şi valoare. A urmat un război intern, mai ales paraliterar, sau cu pretext literar, care continuă. Cele câteva corectări necesare, numite revizuiri, au fost înlocuite de atacuri excomunicatoare. Falsa comunicare, (auto)triumfală, a produs un bine aparent şi un rău esenţial. Răul vine din «casă». Breban îl constată, şi-l asumă: «Vina, orbirea, a fost şi este a noastră, într-un fel ne merităm subclasarea». Prozatorul scrie o carte de cunoscător, gândită cu o înţelegere vie, o carte necesară realităţii noastre literare, de ultimă oră, dar şi pentru un timp foarte larg, despre o literatură şi o critică «trădate» şi mai puţin traduse. Pentru că «trădare» a fost, o ştim bine, doar nu e vreun secret fer(m)ecat.”
(Marian Victor Buciu)

„Dincolo de titlul provocator (mai provocator decât cel al cărţii lui Eugen Negrici), Trădarea criticii se constituie într-o pledoarie pentru literatura vie şi pentru întoarcerea tuturor, critici, poeţi şi prozatori deopotrivă, la uneltele lor. Abandonarea fantasmelor politice şi a sterilelor jocuri de putere literară şi întoarcerea la creaţia majoră pot fi, în opinia lui Nicolae Breban, premisele unei noi epoci culturale în istoria românilor. Autorul nu priveşte rolul literaturii din unghiul îngust al scriitorului, ci din cel larg, al naţiunii întregi, a cărei construcţie ca naţiune modernă a început şi s-a bazat pe literatura ei. Prezentul, din păcate, e un spectru, nu are consistenţă şi nici direcţie. Nici naţională, nici europeană. În acest haos axiologic, Breban propune ca reper dominant, tiranic chiar, buna şi bătrâna valoare estetică. E un pariu pentru care stă chezaşă însăşi opera brebaniană post-comunistă, cel puţin la fel de importantă ca aceea de dinainte de 1989.”
(Răzvan Voncu)

„Extrem de important, un Nicolae Breban viu, de o forţă uimitoare de gândire şi re-gândire a sinelui şi a lumii. Practic, una dintre valenţele cărţii este şi aceasta: de repunere în chestiune a sinelui şi de re-alegere, re-asumare – nelesnicioasă, căci, până la urmă, paşi spre asumare au fost constituiţi (şi) de acest eseu – a destinului literar personal. O asumare care implică transcenderea condiţiei locale, naţionale în sens de restrângere a literaturii la un fel de provincialism cultural, înspre un statut superior. Cu toate acestea, dacă Trădarea criticii nu poate asigura o bună digestie culturii şi literaturii actuale prin problemele ridicate şi prin felul ei inedit de a se configura ca un discurs complex despre lume, doar o preconcepţie ne-ar determina să dăm dreptate obişnuinţelor contemporane în dauna celei dintâi. La urma urmei, Dostoievski şi depăşirea lui sunt doar un iluzoriu efect de perspectivă. O chestiune de reprezentare. Care am văzut câte capcane ascunde. Credem însă că Trădarea criticii va prilejui benefice seisme şi re-interogări.”
(Adriana Teodorescu)

Riscul în cultură
„Ce greu este orice început! Dar necesar, de neocolit. Nu ştim cum va fi sfîrşitul, nu ştim nici măcar ce formă va lua drumul, decât în linii mari; dar pentru că suntem aici, pe acest pământ şi pe acest continent, Europa, trebuie să re-începem, moralitatea noastră va fi cea a luptei şi a onestităţii în luptă. Avem libertatea, adevarată, în sfârşit o avem, a sosit atât de târziu încât, deşi o pipăim şi o simţim, pare incredibilă. Dar ea nu este mai mult decât o formă, o formă goală ce va trebui umplută…”
(N. Breban)

Elegii parisiene
Volumul de versuri Elegii parisiene este scris în anii 1986-1987, la Paris, reprezentând – conform confesiunii autorului – „alcoolul unei veri”. Este un volum dens, scris în siajul Elegiilor… rilkeene, de factură expresionistă, volumul fiind menit să ne aducă în faţă o altă posibilă imagine a romancierului Nicolae Breban.

Preț individual cumulat în librării: 322,20 lei;
Preț individual cumulat în librăria Ideea Europeană: 283,50 lei;
Preț Pachet promoțional: 249,00 lei;
Transport gratuit.