Coasta lui Apollo. Jurnal de scriitor (eBook)

Dacă spun un adevăr incomod sunt tratată ca un trouble-fête. Dacă regret radicalismul sau lipsa de tact de a emite un adevăr neplăcut, mi se sugerează că sunt lașă. Dacă sunt visătoare sau patetică, mi se spune că sunt depășită. Când sunt tristă și mă ascund după masca unei veselii debordante, mi se zâmbește insidios: ei, ascunde ea ceva. Când spun în gura mare ceea ce cred, sunt șfichiuită cu sarcasme. Iar atunci când abordez teme majore, mi se sugerează că sunt expirată. Nu, nu există nici un fel de comunicare. La mijloc sunt, mai degrabă, niște savante mecanisme menite să-ți deformeze faptele, iar, în ultimă instanță, imaginea, și să-ți taie orice elan, pentru ca, într-un târziu, să te facă să alegi, iarăși, singurătatea – mamă bună, aspră, caldă – în iadul-raiul de fiecare zi.
Să te reîntorci în subterana ta mereu același, mereu altul, tu, cel care ești și devii ceea ce ești. Aici e marea judecată. Între pereții acoperiți cu cărți începe cunoașterea. Restul sunt vorbe, fantezii, toane, divagații, întâmplări mărunte, scurse dinspre realitatea de fum, a cărei amintire e proaspătă și-atât de vie. Orgoliul, smerenia și asprimea îndreptată împotriva ta îți vor fi sfetnici.
Carnea trecătoare a cui sunt, Doamne?
(Aura Christi)