Culorile răscolite ale oceanului, ce se aruncă furibund spre țărm, nu cu puterea insuportabilă a unei Mări, ci cu înmiita putere a Oceanului Suprem…; valuri translucide sau verzi, ca în Aivazovski, care și el trebuie să fi simțit Oceanul.
Un schifist, siluetă neagră, de-o grafie subtilă, înfruntând coamele înspumate. Algele sofisticate de pe plaja cu pietriș foarte mărunt și viu colorat (în locul tradiționalului nisip), stâncile negre, vuietul autoritar al Oceanului, cel mai mare și puternic din lume. Extaz fără seamăn și fără cuvinte.
Lidia cântă. Descătușată, legănând în mână o algă suplă, cocoțată pe-o stâncă, în cel mai vădit gen romantic, în vreme ce șiruri de valuri se năpustesc spre țărm, explodând, readunându-se în evantaie de spumă. Ileana și Jerry se îndepărtează câteva zeci de pași, apoi revin, trec pe lângă mine, în timp ce filmez, vrăjit, hipnotizat. Înotătorul cu schif a ieșit din valuri, îl percep cu coada ochiului, își adună scândura, începe să urce treptele de lemn din buza falezei, cele pe care am coborât și noi, acum zece minute. Sau când?
Și totuși, ce mi se întâmplă de-am amețit așa? Mișc infinitezimal aparatul, și tot ce intră în cadru mi se pare de domeniul miraculosului. Nu vreau să pierd nimic. Panoramez, trec de stânci, spre cealaltă parte a plajei, unde se deschide un golfuleț și unde coamele de valuri se răstoarnă sacadat. La o mică distanță, un șir de insulițe negre, ca niște piloni lustruiți, înfruntând hula cea mare. Pelicani pe sus, trecând întins spre nord.
Extaz și sfâșiere…
Recenzii
Nu există recenzii până acum.