Imaginea clepsidrei („sora clepsidră”, cum îi zicea un poet de la Biblioteca Academiei Române), în ciuda banalităţii sale, se pretează la tot felul de interpretări. Dacă reprezintă viaţa unui om, atunci nisipul care nu s‑a scurs încă măsoară timpul care ţi‑a mai rămas, cu presupunerea că scurgerea nisipului se face în mod constant, ca şi timpul pe care îl măsoară. Cine întoarce clepsidra fiecăruia nu se ştie, dar odată întoarsă, scurgerea nu mai poate fi oprită. Treptat însă te cuprinde îngrijorarea, Sorge, cum îi zicea Heidegger, şi nu‑ţi mai poţi lua ochii de la clepsidră. Spengler zicea că fiecare popor îşi are clepsidra lui. Atenţie la nisip! Mai ales când acesta este de aur.
Şi dacă te uiţi la clepsidra întoarsă a romanităţii sau latinităţii, cum i se mai zice, orientale, rămâi de‑a dreptul îngrozit (Sorge fiind un fel de glumă). Căci romanitatea, cum, necum, se întindea din Nordul Munţilor Carpaţi până în Peloponez şi din Nordul Mării Negre până la Marea Adriatică. „Cineva” i‑a întors clepsidra odată cu năvălirea barbarilor, iar nisipul s‑a scurs până când astăzi au mai rămas doar câteva fire răzleţe prin Balcani şi cele de aur ale României. Dar şi România tot pierde din teritorii: unele îi sunt răpite, iar pe altele le face cadou vecinilor. Poate că n‑ar fi cazul încă de îngrijorare, dar ceva Sorge tot ar trebui să ne cuprindă.
N‑am avut intenţia să scriu pe această temă, dar împrejurările au reuşit, mai ales conferinţele cuprinse în acest volum, să‑mi pună la încercare, în diferite chipuri, această îngrijorare. Şi am căutat tot felul de soluţii salvatoare.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.